De ce un copil acasă și altul la grădiniță?

Gradinita este un spatiu aparte in viata copilului prin faptul ca reprezinta momentul primei separari de familie, cat si intrarea intr-un proces de autonomizare a copilului. Este un spatiu pentru a invata, a se juca, a gandi, a simti, a privi, a cunoaste, a intreba, dar mai ales pentru a putea ramane singur.

Adaptarea la gradinita nu este un proces facil si este firesc sa fie asa intr-o prima faza. Copilul este confruntat cu multe lucruri noi, se petrec multe transformari si apar manifestari pe care pana atunci parintii nu le-au cunoscut, dar cu care vor fi intampinati frecvent o data cu inceputul gradinitei.
Am sa aleg o modalitate inedita de a aborda aceste manifestari in articol. Ideea unei astfel de prezentari s-a nascut tot prin intermediul parintilor, prin ceea ce mi-au scris sau prin ceea ce am ascultat de la ei in sedintele de consiliere.
Un prim lucru pe care l-am aflat de la ei a fost ca, o data cu intrarea copilului in gradinita, comunicarea dintre el si parinti este intermediata de aparitia unui nou personaj, care va deveni portavocea copilului, si anume educatoarea.
Ea este o portavoce fidela descrierii manifestarii copilului, dar, asa cum vom vedea mai in randurile de mai jos, aceasta descriere precisa ramane doar un portret al copilului, nu este urmata de o elaborare, ci doar de o apostrofare din partea educatoarei si o justificare din partea parintilor carora li se cere „sa faca ceva pentru a corecta copilul”.
Pe de alta parte, este poate de inteles absenta acestei elaborari pentru ca educatoarea indeplineste o functie de observator si nu una de traducator al celor observate. Sarcina ei este una pedagogica si impartasirea celor observate precum si elaborarea lor ar trebuie sa se faca in echipa cu un psiholog.
Aceasta echipa ar putea asculta si gandi situatiile variate ce apar in grupul de copii, gasind modalitati pentru a le integra si intelege.
Am sa redau sub forma unor citate din spusele parintilor cateva dintre cele mai intalnite situatii pe care le-am ascultat de al ei:
„Copilul meu este neatent, nu sta locului, deranjeaza activitatile, se plimba prin clasa, nu face ce i se spune si cand face, face cum vrea el nu cum i s-a spus”
Iata asa numitul „copil ADHD”. Cele mai multe dintre educatoare aleg sa aduca la cunostinta parintilor si posibilitatea acestei tulburari, care ar putea fi cauza manifestarilor copilului ce nu intra in concordanta cu ceea ce se asteapta de la un copil la gradinita.
Orice posibilitate este buna de investigat, dar parintii adesea se sperie de ideea unei boli si de faptul ca al lor copil este etichetat si exclus deja din randul celorlalti copii.
Sa ne aplecam impreuna si sa ascultam ce ne spune de fapt situatia de mai sus. Este vorba despre reguli, limite si despre toleranta la frustrare. Toate acestea au un rol esential in cresterea, dezvoltarea si adaptarea sociala a copilului. Gradinita este un instrument foarte valoros prin care ele capata consistenta si se transforma din niste repere externe in niste repere interioare pe care copilul le va purta cu el.
Unii copii reusesc sa si le insuseasca mai repede, altii mai greu. Insa e firesc ca la inceput sa existe opozitie, refuz, protest si dorinta de a face numai cum vor ei. Grupul este cel care ajuta la construirea acestora prin rolul pe care fiecare copil il are in cadrul lui si prin constientizarea pozitiei si contributiei celuilalt. Limitele si regulile se invata prin trecerea de la eu la acceptarea ca mai exista si un altul.
Abordarea individuala atat ca lauda si stimulare, cat si ca pedeapsa si excludere nu ajuta copilul sa-si insuseasca aceste aspecte, ci doar sa simta ca nu apartine grupului, ca e altfel.